Wikia

Apicultura Wiki

Întocmirea unui plan de afaceri apicole

Talk0
296pages on
this wiki

La baza întocmirii unui plan de afaceri apicole stau o serie de motive cum ar fi dorinţa de a-ţi organiza gândurile şi ambiţiile sau de a măsura succesele şi eşecurile, pentru a face ca afacerea să devină profitabilă.

Factori de decizie Edit

  • Oamenii (apicultorul, familia acestuia, angajaţii)

Produse Edit

  • Tipuri de miere

1. Mierea de rapiţă

Mierea de rapiţă se recoltează în lunile mai-iunie dacă provine din însămânţări de toamnă. Rapiţa de primăvară, care ocupă suprafeţele mai mici, înfloreşte mai târziu şi mierea se recoltează în iulie-august. Coloraţia este foarte slabă, nu depăşeşte 35 mm pe scara Pfund (care este gradată de la 0 la 140 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiţă ; gustul este dulce, fără o caracteristică anume. Conţinutul în apă al mierii de rapiţă este destul de ridicat şi anu­me în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de primăvară care se recoltează repede pentru a nu cristaliza în faguri; în aceste condiţii, există tendinţa de a se recolta mierea înainte de maturare completă. Valoarea pH este relativ ridicată şi aciditatea destul de slabă (pH 4, aciditate totală de ordinul a 15 meq./kg). Spectrul zaharurilor este caracterizat prin abundenţa glucozei (48%) care domină net asupra fructozei (44%), în timp ce zaharurile minore sunt puţin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendinţă foarte netă pentru cristalizare spontană şi foarte rapidă ; când este foarte pură, mierea de rapiţă poate să cristalizeze încă de la extracţie, mai ales dacă timpul este răcoros. Trebuie deci să trecem mierea printr-un maturator cu termostat. 2. Mierea de salcâm Mierea de salcâm se recoltează în iunie, înflorirea producându-se în a doua jumătate a lunii mai. Este mierea cea mai limpede care se recoltează în România (maximum 30 mm pe scara Pfund). Această miere are multă fineţe şi discreţie, ceea ce face să fie apreciată pentru îndulcirea alimentelor şi ceaiurilor fără să le denatureze gustul. Conţinutul în apă aproape normal (mai mic de 18%). pH-ul este aproape de 4 şi aciditatea destul de slabă (de ordinul a 14 meq/kg). Prezinta o viteză de cristalizare foarte scăzută, uneori nulă, în sensul că după câţiva ani chiar, mierea de salcâm poate să rămână lichidă. Exceptând acest caz extrem, mierea de salcâm rămâne de obicei lichidă timp de un an. Polenul de salcâm este preponderent, dar deoarece florile de salcâm sunt sărace în polen mierea este şi ea săracă în polen : ea conţine adesea mai puţin de 10000 grăuncioare de polen în 10 g. 3. Miere de lavandă Recolta se face în general spre sfârşitul lunii august. Contrar mierilor prezentate mai sus, mierea de lavandă şi cea de lavandină sunt sărace în apă : adesea mai puţin de 17%. PH-ul este scă­zut şi aciditatea totală este relativ mare (pH-ul este în jur de 3,5 iar aciditatea de 34 meq./kg). Spectrul zaharurilor arată un echilibru destul de bun între levuloza (în jur de 42%) şi glucoza (în jur de 39%) ; dizaharidele sunt abundente (13%), în special zaharoza. Mierea de lavandină cristalizează destul de repede şi cu granulaţie fină, în timp ce mierea de lavandă fină cristalizează mai încet şi mai grosieră. Spectrul polinic al mierii de iarbă-neagră poate fi mult modificat prin modul de extracţie.

4. Mieri monoflore diverse Cele câteva mieri monoflore pe care le-am studiat sunt cele mai bine cunoscute şi joacă un rol economic în producţia românească. Dar, alături de aceste mieri dintre care unele se bucură de o reputaţie mare şi sunt foarte căutate de clientelă mai există alte aproximativ douăzeci de mieri care mai mult sau mai puţin regulat, pot fi obţinute în stare monoflorală, despre care nu există o documentaţie precisă şi fiabilă. Descrierile care se găsesc în literatura de specialitate sunt adeseori vagi şi pline de greşeli, căci nu este uşor să cunoşti originea botanică a unei mieri numai pe baza observaţiilor efectuate în teren.


5. Muştar de câmp (Sinapis arvensis). Există analogii între mierea de rapiţă şi cea de crucifere înrudite din punct de vedere botanic, adică aparţinând genurilor Sinapis, Raphanus şi Brassica. Mierea de muştar este o miere deschisă la culoare cu cristalizare foarte rapidă. Ca toate mierile de crucifere din aceeaşi grupă, este fie nu prea aromată, fie afectată de un miros de varză care, în cazuri extreme poate fi de-a dreptul dezagreabil.


6. Tei (Tilia sp.). România poate fi considerată ca o ţară mare producătoare de mieri de tei. Mierea de tei este destul de deschisă la culoare, cu reflexe verzi, cu conţinut ridicat în apă ; aroma foarte pronunţată aminteşte perfect planta de origine. Cristalizarea este rapidă. Conţin adesea o proporţie de mană nu tocmai neglijabilă deoarece teii adăpostesc numeroşi purici. Mierile de tei foarte pure, provenind din România, Rusia, Polonia şi mai ales din Extremul Orient au o aromă foarte puternică şi este de preferat să fie amestecate cu alte mieri mai neutre. Dată fiind bogăţia de arome a mierilor de tei, mierile "poliflore" sunt uneori considerate de către producătorul lor, acesta de bună credinţă, ca mieri de tei monoflore deşi ele nu conţin decât o proporţie mică de miere de tei. Se atribuie mierii de tei virtuţile medicinale ale plantei (calmante, expectorante).


7. Lucerna (Madicago sativa). Mierea de lucerna este o miere de culoare deschisă, cu gust neutru, care cristalizează repede şi cu cristale cam mari.


8. Arbori fructiferi (Prunus sp., Pirus sp. etc.) Mierile de arbori fructiferi sunt destul de rare în stare pură. În România, ele provin cel mai adesea de la merii din regiunile de deal care înfloresc destul de treptat şi abundent. Sunt mieri de bună calitate, deschise la culoare cu cristalizare rapidă şi cu granulaţie fină.


9. Mărăcine (Rubus sp.). Mărăcinele dă o miere de culoare deschisă, de calitate bună şi cu gust agreabil; cristalizează încet.


10. Floarea-soarelui (Helianthus annus). Mierile de floarea-soarelui sunt bine cunoscute încă de când a început cultivarea acestei plante în diferite regiuni ale României. Au o frumoasă culoare aurie, un gust agreabil şi nu cristalizează repede. Culesul de floarea-soarelui este unul din culesurile principale de la noi.


11. Păpădie (Taraxacum densleonis). Mierile de păpădie au o culoare galben-portocalie caracteristică. Au un gust puternic, cristalizează repede şi cu granulaţii mari. Mierile de păpădie se recoltează în exclusivitate în regiunile de creştere a animalelor unde păpădia creşte în păşuni.

12. Castan comestibil (Castanea sativa). Mierile de castan se definesc destul de greu deoarece sunt, după caz, mieri de nectar foarte pure şi relativ deschise la culoare sau amestecuri de miere de nectar şi miere de mană mai închisă. În orice caz, gustul lor este foarte pronunţat şi amar. Producţia de miere de castan rămâne importantă în România în ciuda contaminării masivelor de castan cu focul bacterian şi uscarea multor copaci. Castanii sălbatici rămân totuşi foarte numeroşi, fiind răspândiţi în anumite regiuni ale ţării. Polenul de castan este prezent într-o proporţie foarte mare în mierile recoltate după luna iunie. Compoziţia mierilor de castan a făcut obiectul câtorva studii. Se ştie că este mai bogată în fructoză decât în glucoza ceea ce le face să cristalizeze încet. Conductibilitatea lor electrică este destul de ridicată. Sunt bogate în diastază şi în inhibină. Studiul acestor mieri ar trebui reluat şi aprofundat deoarece importanţa lor economică nu este neglijabilă.

  • Ceară

Ceara este o secreţie a albinei lucrătoare. Când este emisă de glandele ceriere ea este perfect albă şi curată. Utilizată ca material de construcţie în stup, ea se încarcă progresiv cu substanţe care-i schimbă profund compoziţia şi, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuanţele de galben, pe urmă de brun ajungând aproape neagră după câţiva ani. Compoziţia chimică a cerii este foarte stabilă dacă se considerare produsul pur, aşa cum este secretată de glande. Variaţi foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variaţii semnificative decât între diferitele specii ale genului Apis.

  Ceara de albine este, chimic, foarte inertă. Ea rezistă bine la oxidări şi nu este uşor atacată  decât de enzimele digestive ale insectelor cum este Galleria. În stup, ceara se încarcă cu impurităţi dar nu se transformă, ceea ce permite recuperarea ei după mai mulţi ani de folosire prin simplă reîncălzire şi purificare.

Aceste remarci sunt importante : când se vorbeşte de compoziţia cerii trebuie precizat dacă este vorba de ceară pură, proaspăt secretată, sau de produsul obţinut printr-un procedeu anume de extracţie. O extracţie cu apă caldă sau cu abur dă un produs diferit de extracţia cu un solvent organic cum ar fi benzina sau cu un amestec de solvenţi. Pentru a recupera ceara pură din produsul rezultat al unei "extracţii", trebuie făcută o purificare având ca scop îndepărtarea corpurilor străine insolubile şi distrugerea, prin oxidare a substanţelor dizolvate în ceară dar străine ei.

Compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice


Ceara de albine este insolubilă în apă şi mai mult sau mai puţin solubilă în diverşi solvenţi organici. Cel mai bun este benzenul (mai mult de 100 g ceară pentru 100 g benzen, la 45°C). După benzen urmează esenţa de terebentină. Alcoolul la cald nu dizolvă decât foarte greu ceara dar, în schimb, o separă foarte bine de propolis care este foarte solubil în alcool. Punctul de topire al cerii pure este de 64°C +/- 0,9°C. Pentru ceara nepurificată, variaţia punctului de topire este destul de importantă, minima fiind de 62°C, iar maxima de 65°C. Punctul de solidificare este diferit de punctul de topire ; pentru ceara pură el este de 63°C +/- 0,9°C. Masa volumică este de 927 kg/m3 minimum şi 970 kg/m3 maximum (media : 953kg/m3) la 15°C.


Tehnologia cerii

În orice unitate apicolă se distinge întotdeauna ceara din capacele şi cea care provine din topirea fagurilor vechi reformaţi. Acestor două categorii de ceară li se aplică tehnologii diferite.


-  Ceara din căpăcele

Trecerea cuţitului de descăpăcit face să cadă într-un vas de descăpăcit capacele de ceară care cuprind şi o cantite deloc neglijabilă de miere de bună calitate. Problema este separarea în cele mai bune condiţii posibile a cerii şi mierii fără a vătăma calitatea acesteia din urmă. În mare se folosesc 4 tehnici :


    1. Simplă scurgere. Se lasă căpăcelele să se separe de miere prin gravitaţie, fundul vasului fiind prevăzut cu o sită, în cameră încălzită, şi având grijă să mişcăm din când în când căpăcelele, se obţine astfel o separare destul de satisfăcătoare dar lentă.
     2. Centrifugare. Există centrifuge pentru căpăcele, care lucrează foarte rapid şi au un randament foarte bun. Căpăcelele centrifugate sunt uscate şi mierea care se scurge este curată.
    3. Presare. Se pun căpăcelele într-o presă şi se creşte gradat presiunea. Munca nu este rapidă şi capacitatea preselor este totuşi limitată.
     4. Topire directă. Există topitoare de capacele care realizează în­tr-o singură operaţie separarea mierii de ceară cu ajutorul unei încălziri suficiente pentru a topi ceara şi a o separa astfel de miere. Funcţionarea topitoarelor de capacele trebuie să fie supravegheată cu multă atenţie ca să se evite supraîncălzirea atât de dăunătoare mierii.


Ceara provenită din capacele prin una din primele trei metode poate fi topită într-un cazan special pentru ceară sau într-un topitor solar. Topitorul de căpăcele dă direct ceară lichidă. În toate cazurile este nece­sară o retopire ulterioară, pe apă caldă, care permite decantarea impuri­tăţilor. Ceara de descăpăcire este o ceară foarte puţin colorată, aproape pură, căreia i se dau în general utilizările cele mai "nobile".


- Ceara din fagurii vechi

Fagurii vechi trimişi la topit constituie un material care include mari cantităţi de propolis, de polen, de coconi, fără să mai socotim, cuiele, bucăţile de sârmă, lemn şi albinele moarte, a căror prezenţă este inevitabilă. Pentru extragerea cerii din acest amestec, trebuie un utilaj adecvat. Cel mai bun este un topitor de ceară special conceput pentru această treabă ; pentru cantităţi mici de faguri vechi, se pot însă improviza instalaţii care sunt câteodată suficiente dar al căror randament nu este totdeauna foarte bun. Topitoarele de ceară folosesc fie extracţia cu vapori de apă, fie extracţia cu apă caldă. În topitoarele cu abur, fagurii vechi sunt aşezaţi într-un coş metalic. Aburul obţinut prin încălzirea cu gaz a rezervorului de apă situat la partea inferioară a topitorului trece prin coş, topeşte ceara se condensează. Se colectează astfel la ieşire ceara topită şi apa provenită din condensare. După ce extracţia este terminată, se scoate coşul care nu conţine decât reziduuri. Acestea mai cuprind încă ceară care nu poate fi recuperată decât prin dizolvare în solvenţi organici. Această recuperare nu este rentabilă decât la scară industrială cu condiţia ca preţurile cerii şi energiei să dea un bilanţ favorabil. În extracţia cu apă caldă, fagurii vechi sunt scufundaţi direct în apă. Pentru a-i împiedica să se ridice se pun într-un coş sau într-un sac de iută. Coşul poate avea la partea superioară, un piston care per­mite exercitarea unei presiuni. Sacul de iută trebuie să fie îngreunat cu câteva pietre mari. Apa caldă topeşte ceara, care se ridică la suprafaţă şi curge printr-o deschidere practicată la partea superioară a cuvei. Mai există şi alte metode de extragere a cerii : teasc, centrifugare, presă hidraulică, filtru-presă, fără să uităm topitorul solar (în imaginea alăturată). Acesta utilizează energie solară, şi scoate, deci, gratuit, o ceară foarte frumoasă, curată. Pentru obţinerea unei ceri pure care să poată fi modelată în calupuri regulate, este absolut necesar să retopim ceara care iese din aparat, sau, cel puţin, să o menţinem în stare lichidă cât mai mult timp posibil, în aşa fel ca separarea între apă, impurităţile grele şi ceară să fie completă. După răcire, se obţine un bloc al cărui "fund" se taie ; este un amestec de diverse impurităţi care se adună la limita dintre ceară şi apă. Pentru a obţine calupuri de ceară fără defecte, se toarnă ceara lichidă în forme de tablă cositorită sau vase emailate şi se lasă să se răcească cât mai lent posibil, etanşând spaţiul în care s-au pus formele umplute cu ceară lichidă. Fără această precauţie blocul de ceară se crapă sau se contractă în formă inestetică.


Înălbirea cerii

Ceara obţinută prin oricare din metodele expuse mai sus este totdeauna colorată. Pentru obţinerea unei decolorări totale a cerii trebuie îndepărtaţi pigmenţii provenind de la polen şi propolis. Se poate, fie prin acţiunea unui agent oxidant fie prin acţiunea luminii bogate în radiaţii ultraviolete. Agenţii oxidanţi cei mai folosiţi sunt acidul sulfuric şi peroxizii. Se tratează ceara în curs de topire. Este vorba de procedee industriale care nu îşi au rostul în stupină. Albirea cerii la soare este o metodă foarte veche dar eficientă. Ceara mărunţită se expune la soare, pe site de sârmă, în straturi subţiri. Se întoarce din când în când, pentru ca toate feţele să fie bine expuse la razele soarelui. Tratamentul cere mai multe săptămâni bine însorite. Ceara albită pe cale chimică nu mai are miros ; proprietăţile sale mecanice sunt diferite de cele ale cerii galbene.


Întrebuinţările cerii

Fabricarea fagurilor artificiali absoarbe o parte importantă a producţiei de ceară. În fiecare an se reformează rame vechi şi se montează faguri artificiali în cele noi. Bilanţul nu este decât uşor pozitiv ;şi fără ceara din capacele, ar fi, fără îndoială, negativ. Fabricarea fagurilor artificiali poate fi artizanală, şi realizată la stupină, cu ajutorul unor stanţe foarte simple, sau industrială şi atunci se folosesc maşini cu regim de lucru continuu, ca laminoarele. Principiul este dealtfel acelaşi, pentru că imprimarea desenului celulelor se face între cilindri de metal stanţat. Descrierea tehnicilor de fabricare a fagurilor artificiali se face în cărţile tehnice de specialitate. Meseria de cerar, comparabilă cu cea a multor artizani, comportă multe dificultăţi tehnice şi necesită multă experienţă. Fabricarea luminărilor necesită încă la ora actuală o cantitate importantă de ceară în pofida marii toleranţe a clerului pentru compoziţia acestor obiecte. Luminarea de ceară de albine pură, în comerţ, nu este decât o amintire, dar multe lumânări încă mai includ 10-15% ceară pură. La unele mănăstiri, pentru oficierea slujbelor religioase, mai sunt folosite lumânări fabricate din ceară pură. Diverse industrii utilizează ceara de albine sculptură, produse farmaceutice, cosmetologice, armamentul, marina, pielărie, mobilă etc. În marea majoritate a cazurilor se întrebuinţează nu ceară pură ci doar un preparat conţinând ceară.


  • Polen
Polenul se găseşte sub forma unui praf foartefin în anterele florilor. Polenul poate fi obţinut prin recoltarea directă de către om, de la plantele care au cantităţi mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obţinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adăugat nectar şi salivă. 
În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adică aproximativ 1/10 din greutatea ei corporală.

Singurul mijloc de a obţine polen pur în cantităţi importante şi în condiţii economice acceptabile este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt dispozitive care se fixează la urdiniş, având orificii prin care albinele sunt obligate să treacă la intrarea în stup. Datorită frecării de marginile acestor orificii, polenul se scutură pe un grătar de unde cade în tăvi. Cele două rânduri de orificii prin care albinele sunt nevoite să treacă ca să pătrundă în stup sunt aşezate la distanţă de 5 mm. Colectoarele de polen în timpul culesului mare se scot.

Polenul recoltat în colector, odată uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegătoare nu-şi poate confecţionează ghemotoacele de polen fără a adăuga polenului cules de pe antene un liant care le dă coeziunea indispensabilă pentru a se ţine în coşuleţele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu salivă. Se ştie că această salivă este bogată în enzime şi în substanţe diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal şi animal.
Compoziţia

Polenul este alimentul plastic al albinelor (spre deosebire de nectar, aliment energetic). Conţinutul în proteine poate varia între 7 şi 30%, în medie este de ordinul a 20%. Conţinutul mediu în zaharuri al ghemotoacelor de polen este de 15% ; la acesta se adaugă hidraţii de carbon alţii decât zaharuri, şi în special amidonul şi celuloza. Polenul este relativ bogat în vitaminele din grupa B, dar în egală măsură se găseşte vitamina C şi cantităţi importante de caroten şi carotenoizi. Printre pigmenţi, notăm prezenţa rutinei, care se ştie că sporeşte rezistenţa vaselor capilare.

Preparare şi conservare

Uscarea, oricare ar fi materialul utilizat, trebuie să respecte următoarele norme : absenţa luminii puternice şi în special a luminii solare, temperatura să nu depăşească 40-45°C la nivelul polenului, uscarea în straturi subţiri (câţiva milimetri), ventilaţie uşoară. Trebuie evitată utilizarea uscătoarelor cu ventilator într-o cameră cu praf. Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sită de mătase şi pe urmă se usucă întins pe hârtie la loc uscat, la umbră şi ferit de accesul insectelor (acarieni microscopici).

Uscarea se mai poate face şi la uscătorii speciale cu raze infraroşii sau aer condiţionat, aşezându-se polenul pe bandă rulantă, sau la frig, în lăzi frigorifice. Păstrarea polenului se poate face în borcane de sticlă, cutii din material plastic alimentar sau în saci de nylon. O altă metodă de păstrare a polenului este în borcane, turnând deasupra un strat gros de miere sau în amestec cu miere, deasupra căruia se toarnă ceară topită formând un strat izolator. Polenul se poate conserva şi în amestec cu zahăr, prin frecare cu o cantitate dublă de zahăr tos. Pasta rezultată după omogenizare se introduce într-un borcan de sticlă, se presează, apoi se acoperă cu un strat de ceară topită, se astupă cu un dop şlefuit şi se parafinează gura borcanului. Mai poate fi păstrat şi sub formă de turte, astfel: pentru fiecare kilogram de zahăr sau miere folosit la prepararea turtelor, se adaugă două linguri cu amestec de polen conservat. Polenul bine uscat se comportă ca un grăunte ; dacă se lasă să cadă din mână, trebuie să cadă cu un sunet clar ; ghemotoacele nu trebuie să se spargă uşor între degete. Polenul destinat consumului uman trebuie să fie triat cu grijă. Se trece prin site şi, la nevoie, vânturarea permite eliminarea deşeurilor grosiere şi a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual pentru a elimina deşeurile care au scăpat la triere. Conservarea polenului în cantităţi mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme, se face de preferinţă în ambalaje bine etanşeizate şi la frig. Cu cât temperatura este mai scăzută cu atât condiţiile de conservare sunt mai bune. Frigul opreşte şi dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, riscă să paraziteze un stoc de polen, în ciuda unui triaj riguros. Nici un produs insecticid, nici un produs care degajează vapori toxici nu trebuie pus în contact cu polenul, bogat în materii grase care fixează uşor acest gen de substanţe.


 Proprietăţi şi întrebuinţări

Evident, consumul ghemotoacelor de polen în doze zilnice, care nu depăşesc câteva zeci de grame nu este de natură să acopere nevoile ali­mentare ale unui adult. Dar poate să aducă un aport de vitamine şi să completeze deficitul unei alimentaţii neechilibrate. S-a pus în evidenţă o acţiune foarte importantă a polenului în creştere, o acţiune certă asupra formulei sanguine şi o acţiune antibiotică care se manifestă în special asupra colibacilului. Polenul poate fi întrebuinţat în medicină, singur sau în amestec cu miere (miere polivitaminoasă), în avitaminoze (profilactic sau curativ) şi în alimentaţie ca produs dietetic şi bogat în proteine.

Există medici care le recomandă pacienţilor lor cure de polen şi acestea pentru afecţiuni foarte variate. Se pare că nu există contraindicaţii majore pentru consumul regulat al polenului în mici cantităţi.


  • Venin

Veninul de albine este o substanţa complexă, un produs de secreţie al albinei lucrătoare şi al mătcii.

Este stocat în punga de venin şi eliminat la exterior în momentul înţepării, servind împreună cu acul la apărare (acul la albina lucrătoare este un ovipozitor modificat pentru funcţiile de apărare) şi eliminarea duşmanilor (mătcilor concurente, a albinelor hoaţe, a animalelor şi insectelor care vreau să prădeze stupul, etc.).

Cantitatea pe care o poate elimina la o înţepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la circa 0,1 mg substanţă uscata. Cantitatea de venin este determinată de vârsta albinelor, de hrană şi de sezon. Cantitatea maximă de venin se obţine de la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat. 
Proprietăţile fizice ale veninului de albine

Veninul de albine se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice: este un lichid dens, transparent (incolor), cu miros particular, înţepător, gust amărui-acid, astringent, arzător şi cu însuşiri de a cristaliza într-un interval scurt de timp.

Proprietăţile organoleptice şi fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat:

Caracteristici Condiţii de admisibilitate Aspect

masă pulverulenta omogenă

Culoare

alb-mat, uşor cenuşiu

Consistenţa

pulbere afânată

Miros

iritant, caracteristic

Gust

amar, înţepător

Puritate

fără impurităţi

Solubilitate

solubil în apă, insolubil în sulfat de amoniu şi alcool 
Veninul de albine este termo-rezistent. Astfel, la temperaturi joase, sub 0°C îşi păstrează valabilitatea terapeutică vreme îndelungată, iar la temperatura camerei în stare cristalizată se poate păstra mai mulţi ani fără a-şi pierde proprietăţile curative. Este rezistent la acizi şi baze. Sub influenţa unor bacterii şi fermenţi alimentari, veninul de albine îşi pierde eficienţa.

Deoarece în contact cu mucoasele produce iritaţie, se va evita pe timpul manipulării ducerea mâinii la nas şi ochi.


Compoziţia chimică a veninului de albine

Veninul de albine conţine 46,36% carbon, 7,56% hidrogen şi 13,30% azot şi este compus din proteine, enzime, hormoni, săruri minerale, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile.


Falsificarea veninului de albine

Veninul de albine poate fi falsificat cu orice pulbere de culoare albă solubilă în apă. Albuşul de ou crud uscat şi măcinat sub formă de pulbere fină cu structură cristalină, albă strălucitoare, poate imita foarte bine veninul de albine. Această falsificare se recunoaşte astfel: în soluţie apoasă 1% are tentă opalescentă, iar prin încălzirea acesteia se formează flocone mici care la adăugare de clorură de sodiu se aglomerează sub formă de coagul, asemănător cu albuşul de ou fiert. Laptele praf adăugat veninului dă o soluţie apoasă cu aspect opalescent sau chiar lactescent. Prin adăugarea unor picături de acid clorhidric soluţie 30% şi încălzire, se formează flacoane care ulterior tind să se aglomereze.

Recoltarea veninului de albine

Cantitatea de venin obţinută de la albinele de primăvară, când resursele polinifere sunt bogate, este mai mare decât la generaţiile de vară şi toamnă. Obţinerea veninului se poate face prin mai multe metode, dar având în vedere numărul extrem de mare al albinelor necesare pentru producerea unui gram de venin, nu toate au eficienţă maximă. Recoltarea se face prin narcotizarea albinelor, fie prin înţeparea unor membrane, fie cu ajutorul unor dispozitive electrice speciale instalate la urdiniş. Metoda prin narcotizare constă în introducerea albinelor într-un vas de sticlă, peste care se aşează o hârtie de filtru umectată cu eter. Albinele depun veninul pe pereţii vasului, de unde se recuperează prin spălare, filtrare şi evaporare, astfel că se obţine venin sub formă de precipitat. Albinele, după ce îşi revin, sunt redate familiei. Prin folosirea acestei metode de la 1000 de albine se obţin aproximativ 50-57 mg venin. Metoda prezintă dezavantajul că veninul obţinut este impurificat cu diferite materii ce se află pe corpul albinelor şi în plus randamentul este relativ scăzut. Metoda recoltării individuale a veninului se face într-un vas cu apă distilată, pe a cărui gură se leagă o membrană subţire de piele, pe care se aplică albinele în scopul de a înţepa. În urma acestei operaţiuni, veninul se scurge în apa distilată, de unde prin fierbere şi evaporare se recuperează sub forma unui precipitat. Metoda este foarte greoaie, dar prezintă avantajul că permite obţinerea de venin pur. Metoda instalării la urdiniş a unor dispozitive speciale care produc asupra albinelor un şoc electric. Aparatura pentru recoltarea veninului se compune din: generator de impulsuri, sursa electrică, grila de excitaţie cu caseta colectoare de venin şi conductorii de legătură. Generatorul de impulsuri este un aparat electronic alimentat la o sursă de energie de 9-12 V, care produce impulsuri electromagnetice optime pentru declanşarea actului de înţepare şi eliberarea veninului. Declanşarea instinctului de înţepare se realizează prin impulsuri electrice cu undă complexă ce are amplitudinea pozitivă de 45 V pe o perioadă de 1,5 microsecunde, succedate instantaneu de o amplitudine negativă de 37 V, timp de 7 microsecunde. Frecvenţa impulsului este de 58 Hz. Impulsurile sunt ciclice, sub formă de serii, cu pauză între serii de 3 sau 6 secunde. Contactul a una sau două albine cu firele grilei provoacă instantaneu reacţia de înţepare. Alarma dată de primele albine produce un efect de avalanşă în urma căruia în 1-2 minute un număr mare de albine se adună pe grilă şi înţeapă membrana, dar reacţia lor încetează la scurt timp după întreruperea semnalului stimul. Recoltarea veninului se poate face numai în timpul sezonului activ, din aprilie până în septembrie, numai de la familii puternice. În cursul unei zile, o familie de albine se poate supune unui ciclu de 4 excitări a 30 de minute, cu pauze între ele de 60 minute. Repetarea recoltării se poate face de la aceeaşi familie după 48 de ore. Casetele de colectare rămân montate în grilă până la saturarea cu venin (8-10 recoltări). După ultima recoltare, casetele sunt păstrate într-o încăpere minimum 72 ore pentru ca veninul de sub peliculă să cristalizeze complet şi abia după aceea se procedează la desprinderea peliculei şi răzuirea veninului. Trebuie menţionat faptul că recoltarea veninului nu influenţează negativ nici organismul albinelor şi nici activitatea acestora. Ambalarea veninului se face în recipiente cu dop rodat, închise la culoare, şi se păstrează până în momentul livrării la temperatura camerei, în condiţii de umiditate normală.


  • Apilarnil

Apilarnilul este un produs apicol obţinut din larvele de trântor cât şi din conţinutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar (în ziua a 7-a de stadiu larvar).

Proprietăţile organoleptice ale apilarnilului

Caracteristici Condiţii de admisibilitate Aspect

aspect de larve şi lăptişor comun (hrana larvara), inclusiv învelişurile de năpârlire a larvelor, sub forma de masa neomogena in care larvele apar în mod vizibil

Culoare

albă

Consistenţa

neomogen, untos

Miros

caracteristic hranei larvare uşor aromat

Gust

uşor astringent


Ambalarea, conservarea şi transportul apilarnilului

Apilarnilul în stare proaspătă se valorifică ca atare, ambalat în recipiente speciale, cu etichetarea conţinutului şi specificarea datei de recoltare; se păstrează la congelator la minimum -5°C, iar transportul se face în containere frigorifice la -5°C. Pe o durată mai îndelungată apilarnilul se conservă în depozite frigorifice la temperaturi mai scăzute, sub -20°C. Pentru producţia de apilarnil se aleg numai familiile de albine foarte puternice, capabile să hrănească cu lăptişor un număr cât mai mare de larve de trântor. Cuibul familiilor de albine afectate producţiei de apilarnil trebuie să cuprindă la începutul lunii aprilie cel puţin 6 rame (faguri) acoperiţi cu albine şi hrana suficientă unei dezvoltări corespunzătoare. Matca trebuie să fie prolifică şi nu mai bătrână de doi ani. Pentru producţia de apilarnil se pot folosi ramele clăditoare sau orice alt sistem care asigură o producţie continuă şi specifică de larve de trântor (ramele cu faguri artificiali cu baza pentru celule de trântori). Se recomandă utilizarea ramelor clăditoare cu secţiuni mobile. Perioada optimă de producere a apilarnilului începe o dată cu înflorirea pomilor fructiferi, în aprilie-mai, când timpul este suficient de cald, iar în familie există un număr mare de albine tinere şi durează până la sfârşitul lui iulie, începutul lunii august. De la data de 1 aprilie se încep hrănirile stimulente (concentraţie de zahăr 1:1 şi substanţe proteice). După 15 zile de la începerea hrănirilor stimulente se introduc în stup rame clăditoare pentru producerea de faguri cu celule de trântor şi însămânţarea acestora de către matcă. În ziua a 10-a de la depunerea oului în celulă (deci a 7-a zi de stadiu larvar), secţiunile se scot din cuib şi se procedează la recoltarea conţinutului integral al celulelor de trântor, după care ramele cu secţiuni se reintroduc în cuibul familiilor de albine respective, pentru a putea fi curăţate de albinele lucrătorare şi însămânţate din nou de către matcă.

Pastilele energizante cu polen de albine se pregatesc din 2 linguriţe de polen şi 2 linguri de miere, amestecate cu miezul de la 10 nuci, trecute prin râşniţă (sau pisate), la care se adaugă o linguriţă de fulgi de grâu şi cu un vârf de cuţtit de pulbere de busuioc. Amestecate foarte bine, aceste ingrediente formeaza o pastă consistentă din care se pot face mici sfere (pastile). Se iau câte două înainte de fiecare masă (adulţii) si 1-2 pe zi (copiii). Pastilele energizante dau rezultate bune în astenii şi în stimularea activităţii intelectuale şi sexuale.
  • Laptisor de matca

Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele 3 zile, a larvelor de matcă pe toată perioada până la căpăcirea botcilor, cât şi a mâtcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbuie, cu gust acrişor.

Proprietăţile organoleptice ale lăptişorului de matcă

Aspect

masă vâscoasă, omogena cu granulaţii fine

Culoare

gălbui sau alb-gălbui

Consistenţa

uşor vâscos

Miros

caracteristic, uşor aromat

Gust

slab acid (acrişor), foarte uşor astringent

 Producerea lăptişorului de matcă

1.se confecţionează botcile în care vor fi transvazate larvele sau se folosesc, direct, botci artificiale, din plastic. Botcile se fac din ceară cu ajutorul unui şablon cu diametrul de 8-9 mm având extremitatea rotundă şi cu o uşoară conicitate pentru desprinderea rapidă a botcilor. Şablonul se păstrează în apă înainte de întrebuinţare după care se introduc în ceara topita de 3-4 ori, pornind de la adâncimea de 8 mm care se reduce treptat, cu fiecare înmuiere la 4-5 mm. După ultima înmuiere şabloanele cu ceară se introduc în apă pentru răcire, iar după dislocarea botcii operaţiunea se repeta pentru confecţionarea altor botci;

2. botcile se lipesc câte 25-30 pe leaturi din lemn, iar acestea se montează câte 3-4 pe o ramă.

3. se asigură şi celelalte materiale necesare: lanţete de transvazare, gratii Hanemann, pompa de aspirare a lăptişorului, borcane (sau alte recipiente) pentru stocarea lăptişorului.


Producerea lăptişorului prin orfanizarea familiilor de albine

Pregătirea familiilor de albine în cazul folosirii metodei de producere a lăptişorului în absenţa mătcii constă în orfanizarea completă a familiei cu 3-4 ore înaintea introducerii larvelor. Orfanizarea completă înseamnă ridicarea mătcii împreună cu toţi fagurii cu larve şi ouă, material biologic cu care se formează un roi ce se amplasează temporar pe vatra stupinei. În mijlocul fagurilor rămaşi in familia orfanizată se lasă un spaţiu gol, egal cu o ramă. În botcile pregătite şi lipite pe şipci se transvazează larve tinere, de 1,5-2 zile, cu ajutorul unei lanţete. După completarea botcilor de pe şipci cu larve, şipcile se pun în rame iar acestea se introduc în locul rămas liber în cuibul familiei;după 72 de ore se scoate rama cu botci din familia orfanizată, se retează botcile cu ajutorul unei lame cât mai aproape de larve, se înlătura larvele si se extrage lăptişorul de matcă cu ajutorul dispozitivelor cu absorbţie speciale sau a unei spatule din lemn sau material plastic. În botcile eliberate de lăptişor se transvazează din nou larve şi ciclul se repetă de 3 ori la aceeaşi familie de albine; după cea de-a treia serie se reface familia de albine prin unificarea albinelor care au participat la producerea lăptişorului cu cele din roiul format cu ocazia orfanizării.


Producerea lăptişorului în familii cu matcă

pregătirea familiilor, în cazul producerii lăptişorului fără orfanizare (în familii cu matcă), se face prin izolarea mătcii pe un număr de faguri cu ajutorul unei diafragme sau podişor prevăzut cu o porţiune mică de gratie despărţitoare. După 9 zile de la izolare, în compartimentul fără matcă, tot puietul va fi căpăcit şi după distrugerea botcilor căpăcite se pot introduce ramele cu botci; transvazarea larvelor în botci se face ca şi în cazul metodei descrise anterior cu deosebirea că în prima zi se introduc 30-50 de larve, în ziua a doua şi în ziua a treia câte alte 30-50 de larve. În ziua a patra se recoltează lăptişorul din primele botci introduse în locul cărora se introduc noi larve. Ciclul poate continua pe întreg parcursul sezonului activ; În toată perioadă, compartimentul în care se introduc botcile, se poate împuternici cu puiet căpăcit provenit din compartimentul familiei în care matca îşi continuă activitatea; la terminarea acţiunii cele doua compartimente se unifică prin simpla înlăturare a diafragmei sau podişorului cu gratie despărţitoare; în timpul producerii lăptişorului, familiile producătoare se furajează cu hrană bogată în proteine, cu turte proteice şi se stimulează cu sirop de zahăr; lăptişorul de matcă se păstrează până la livrare în frigider în borcane de sticlă închise la culoare.

Prepararea şi conservarea

Prepararea lăptişorului de matcă cere o foarte mare curăţenie din partea producătorului. Botcile sunt golite de conţinut cu o spatulă de sticlă sau cu un mic aspirator. Bineînţeles, se scoate mai întâi, cu multă grijă, larva. Camera în care lăptişorul de matcă este recoltat trebuie să fie considerată ca un laborator farmaceutic, nu ca o încăpere obişnuită,de stupină. Lăptişorul se ambalează în borcane de sticla de culoare închisă, cu dop rodat, ce se umplu astfel încât să nu rămână în interior un spaţiu gol. Pe borcan se aplica o etichetă pe care se indică: - numele unităţii producătoare; - data recoltării; - greutate brută; - greutatea netă; - numele apicultorului ce a recoltat lăptişorul; - teritoriul (baza meliferă); - comuna, judeţul unde a fost recoltat; - ţara;. Borcanele cu lăptişor de matcă se păstrează la întuneric la o temperatură de 0-4°C. Numai frigul şi liofilizarea permit conservarea în mod satisfăcător a lăptişorului de matcă pur. Acesta este un produs biologic care conţine multă apă, enzime, micro-organisme (cu toată precauţia care se ia în momentul recoltării) care se alterează la temperatura obişnuită. Amestecul de lăptişor de matcă 1% în miere constituie probabil un mijloc de conservare satisfăcător cu condiţia de a păstra recipientul în frigider pe timpul perioadei de folosire.

Lăptişorul de matcă este consumat în general, în amestec cu miere. Există şi preparate de lăptişor de matcă liofilizat, adică deshidratat în vid la temperatură foarte scăzută. Dozele zilnice preconizate de medici adepţi ai lăptişorului de matcă sunt de ordinul a 0,1 g. Pentru astfel de doze nu sunt contraindicaţii.

  • Propolis

Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro = pentru, polis = cetate şi putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat apărării cuibului, în special, în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl transportă în cuib.

Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor şi acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun în interiorul stupului (melci, şoareci, şopârle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate în afara stupului.

 Colectarea propolisului de către albine

Din observaţiile făcute asupra modului cum strâng albinele propolisul s-a constatat că acestea adună propolisul de diferite culori (alb, galben, roşu, verde, brun etc.) şi îl transportă ca şi pe polen pe picioruşele posterioare. Recoltarea propolisului de către albine are şi un caracter zonal. În zonele mai reci şi păduroase înclinaţia de propolizare este mai pronunţată faţă de zona de câmpie. De asemenea, toamna şi primăvara albinele propolizează mai mult decât în cursul verii. Albina româneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendinţă moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendinţe mai pronunţate de propolizare cum sunt albina caucaziană (Apis mellifera caucasica), albina sahariană (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata şi altele.

 Compoziţia

Propolisul este o substanţă de culoare brun-deschisă cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui, puţin solubil în apa dar perfect solubil în eter şi alcool.

Punctul său de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o largă aplicare în terapeutica medicală sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase.

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din acelaşi stup: ceara A (circa 17%) având similitudini cu ceara propriu-zisă şi ceara B (circa 6%) net diferita, asemănătoare cu cerurile vegetale. Cele două ceruri se pot separa pe baza solubilităţii lor diferite, în alcool fierbinte concentrat şi respectiv diluat.

Colectarea propolisului de la albine

Producţii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care conţin o plasă de material textil (propolisul se recoltează prin refrigerare şi sfărmarea bucăţilor de propolis de pe plasă, propolisul devenind casant la rece) sau pur şi simplu o bucată de linoleum, aproape cât dimensiunile părţii de sus a stupului, propolisul recoltându-se printr-o simplă răzuire cu dalta apicolă. În scopul măririi producţiei de propolis, se pot lua următoarele măsuri:

cu ocazia fiecărei intervenţii care se face în cuibul familiilor de albine în special în perioada de primăvară şi toamnă, se vor curăţa cu atenţie, prin răzuire,toate părţile şi elementele din stup ce prezintă depuneri de propolis; se vor distanţa ramele între ele, precum şi scândurelele de podişor câte 2-4 mm, formându-se spaţii care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curăţate reţinându-se propolisul rezultat; se înlocuieşte podişorul cu o plasă din material plastic care după propolizare se va ridica în vederea recoltării, depozita la rece, apoi, cu o daltă, detaşa propolisul; se poate folosi cu rezultate bune şi colectorul de propolis format dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic şi pânză colectoare care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului;sita şi pânza colectoare rămân în tot cursul anului în familia de albine. Grătarul lamelat se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată, pe majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială. Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

Preparare şi conservare

Propolisul brut obţinut prin răzuire nu cere nici o preparare specială, dar se pot tria fragmentele şi îndepărta deşeurile mari. Conservarea nu pune, nici o problemă deosebită.

Propolisul se ambalează în pungi de plastic etanşe, pentru a se păstra astfel principiile active ale propolisului, aşezate în lădiţe de lemn căptuşite cu hârtie. Pe fiecare lădiţă, care conţine propolis, se lipeşte o etichetă ce cuprinde numele şi adresa producătorului, caracterizarea propolisului după sursa de provenienţa, perioada de recoltare şi greutatea brută şi netă. Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot uşor prepara soluţii filtrabile. Ceara se elimină prin acţiunea frigului, căci ea este foarte puţin solubilă în alcool la temperatură scăzută.

Materiale necesare Edit

  1. Bani, incluzând salariile

Banii sunt necesari pentru invesitia initiala. Pentru tratarea periodica a albinelor se vor utiliza veniturile rezultate din vanzarea produselor.

  1. Muncă

Se ştie că anul apicol nu corespunde cu anul calendaristic obişnuit. Dar pentru uşurinţa realizării planului de muncă în stupină menţionez faptul că sezonul apicol activ corespunde totuşi unor anumite luni calendaristice, chiar dacă în realitate anul nou apicol începe în lunile septembrie-octombrie şi nu la 1 ianuarie cum suntem noi obişnuiţi să aniversăm acest eveniment. De această realitate va trebui să ţinem seamă, ea având o importanţă deosebită în a aplica cele mai eficiente metode de lucrări în stupină, atât pentru reducerea timpului afectat lucrărilor indicate în calendarele lunare, cât şi pentru a contribui , eficient, la asigurarea dezvoltării stupinei şi a rentabilizării ei. Calendar Apicol


Primavara apicola In fiecare primavara apicultorul face cam aceleasi activitati. Se cerceteaza fiecare stup pentru a vedea daca matca mai este inca vie si mai are capacitatea de a depune oua. Deasemenea stupii trebuie cercetati cu atentie pentru a identifica eventualele boli dar si pentru ca sa te asiguri ca albinele tale au suficienta hrana pana la prima productie de miere. Chiar daca albinele tale par sanatoase este bine sa le dai diverse tratamente pentru a preveni diverse boli. (Pentru mai multe informatii vezi capitolul referitor la albine si bolile lor). In acest anotimp ar trebuie sa cercetezi stupii si sa le dai medicamentatia necesara cel putin o data la doua saptamani. Atunci cand albinele acopera sapte rame situate in etajul superior este cazul sa adaugi un nou etaj. Cu aproximativ doua saptamani inainte de cules trebuie sa opresti medicamentatia albinelor pentru a te asigura ca medicamentul nu va contamina puritatea mierii produse.


Vara apicola Cand se apropie luna iulie ar fi cazul sa mai adaugati un etaj in cazul stupilor puternici astfel incat albinele acestora sa fie capabile sa isi depoziteze mierea. Albinele au nevoie de spatiu larg, altfel nu vor mai lucra sau mai rau vor roi. Continuati monitorizarea stupilor si adaugati un nou etaj pe masura ce cele cinci rame centrale se umplu cu miere.

Cand toate ramele dintr-un etaj sunt pline cu miere si cand mai multe jumatate din celule fagurile sunt capacite cu ceara, se poate realiza extractia mierii. Nu va speriati de faptul ca pe la sfarsitul verii rata de depunere a oualelor de catre matca scade. Este ceva normal de vreme ce se apropie sezonul friguros. In timpul noptilor calde si umede veti putea observa un ciorchine mare de albine atarnand la intrarea in stup. Nu va panicati! Albinele pur si simplu se racoresc. Daca se intampla un astfel de fenomen ar fi bine sa ventilati mai bine stupul cu ajutorul unor gauri suplimentare in cutia stupului. Pe la sfarsitul verii incepa sa scada numarul indivizilor dintr-o familie. Trantorii sunt inca in stup dar se poate observa clar ca activitatea este una mult mai redusa pe masura ce florile sunt din ce in ce mai putine. Albinele devin din in ce mai nelinistite si foarte protectoare cu mierea lor.


Activitati de facut pe timp de vara la stup:

1. Inspectarea saptamanala a stupilor ca sa te asiguri ca sunt sanatosi si ca inca mai au matci.

2. Adauga rame si niveluri(extinderea spatiului) noi stupilor.

3. Tine sub control fenomenul de roire care poate avea loc undeva pe la mijlocul verii; sunt putine sanse ca albinele sa roiasca la sfarsitul sezonului cald.

4. Fii atent la furtisag care poate fi cauzat de viespi sau alte albine; nu e o situatie prea placuta sa ai de-a face cu stupi aflati sub asediu.

5. Ai grija cand colectezi mierea; nu fa acest lucru cand se apropie toamna deoarece albinele tale vor muri de foame peste iarna iar in primavara urmatoare vei avea o stupina goala.


Toamna apicola Pe masura ce zilele devin din ce in ce mai scurte si vremea din ce in ce mai rece, resursele de polen se imputineaza si ele. In aceasta perioada populatia din stup se diminuaza foarte mult. Matca depune din ce in ce mai putine oua iar trantorii dispar din stup. Aceasta este perioada in care albinele produc propolis care este utilizat pentru a acoperi diverse crapaturi prin care poate patrunde frigul iernii. Albinele se pregatesc pentru sezonul rece asa ca este cazul sa le ajuti. Fii atent la furtisag in aceasta perioada. Cand se apropie toamna trebuie din nou sa te asiguri ca matcile sunt viabile si ca albinele nu sunt bolnave. In aceasta perioada este necesar ca albinele sa fie din nou tratate. Deasemenea trebuie sa oferi albinelor tale provizii de miere si apa astfel incat sa te asiguri ca ele nu vor muri peste iarna. Acest lucru trebuie facut inainte de finele lunii septembrie. La sfarsitul lunii Octombrie poti deja sa impachetezi albinele pentru iarna.

Activitati de facut toamna:

1. Verifica toti stupii si asigura-te ca au matca- cel mai usor este sa verifici daca sunt oua in stup; daca le gasesti e evident ca stupul respeciv are matca; ai grija sa te uiti la oua nu la larve, este o diferenta intre ele- ouale arata ca matca a fost in zona respectiva cel mult de doua zile, larvele pe de alta parte pot avea si opt zile, iar pentru albine opt zile e mult. Asadar daca gasesti larva nu inseamna ca automat stupul are si matca.


2. Fii atent daca albinele tale au suficienta miere. Albinele tale au nevoie de multe hrana (miere capacita) pentru sezonul rece. Fara ea vor pieri. Pana la instalarea vremii reci poti sa le dai albinelor tale un sirop cu o compzitie de 2 la 1 zahar. Dupa luna Octombrie devine prea frig pentru albine pentru a mai parasi stupul, ele strangadu-se in ghem pentru iarna.

3. Trateaza-ti familiile de albine daca au boli. Preventiv trateaza-le cu varachet.

4. Ventilati stupii cum trebuie. Pe timp de iarna temperatura in mijlocul ghemului este destul de ridicata. In absenta ventilatiei aerul cald din mijlocul ghemului se ridica, apoi intalneste suprafata rece a cutiei, se produce condensare iar picuri reci ca si gheata cad pe albinele de la margine. Aceasta este o problema foarte mare. Albinele se vor raci si vor muri. Iarna apicola Ce se intampla iarna in stup? Matca este inconjurata de mii de albine lucratoare, stand la caldura in mijlocul ghemului. Cand vremea se raceste ghemul se formeaza in partea centrala a stupului. Chiar daca afara poate fi ingrozitor de frig, temperatura in interiorul ghemului este una destul de ridicata. Albine genereaza caldura prin miscarea muschilor aripilor. Nici un trantor nu se afla pe timp de iarna in stup. Albine se hranesc pe timp de iarna cu mierea depozitata in faguri. Unele albine parasesc supul iarna si mor. Nu este un fenomen anormal. Albinele nu vor defeca in stup pe timp de iarna. Ele vor face acest lucru cand temperatura de afara va fi suficient de ridicata pentru ca ele sa poata parasi stupul si sa efectueze asa numitul zbor de curatire.

Activitati de facut iarna:

1. Tine sub observatie intrarea stupului si curata urdinisul de zapada si de albine moarte.

2. Asigura-te ca albinele au destula mancare. Exista mari sanse ca albinele sa moara de foame la sfarsitul iernii si la inceputul primaverii. La sfarsitul iernii, intr-o zi calduta, fara vant si cand albinele deja zboara pe afara ar fi bine sa arunci o privire rapida in stup. Nu scoate afara nici o rama. Doar uita-te sub capac. Uita-te daca mai sunt albine- in mod normal ar trebui sa le ghasesti in forma de ghem in partea superioara. Daca nu observi nici un pic de miere capacita in partea superioara a ramelor, este cazul sa incepi hranirea urgent. Dar tine minte, odata inceputa hranirea artificiala, aceasta nu poate fi oprita pana cand albinele nu incep sa isi aduca nectarul necesar pentru fabricarea mierii.

3. Curata, repara si depoziteaza echipamentul pe timpul iernii.

4. Participa la seminarii apicole si citeste cat mai multe carti si reviste apicole.

5. Comanda echipamentul de care ai nevoie de la furnizori de incredere.

6. Ar fi bine sa iti dezvolti un hobby legat de cresterea albinelor cum ar fi producerea de lumanari din ceara naturala sau de mied.

  1. Plan de afaceri

Procesul de producţie Edit

Marketingul mierii Edit

Consumatorii Edit

Mierea este un aliment, care se adreseaza tuturor categoriilor de varsta. Mai putin copiilor sub un an.

Bibliografie Edit

  • K. Fishpool, R. Gulliford, Making a Bussines Plan for a Commercial Apiary, Apiacta 2, 2002

Around Wikia's network

Random Wiki