Wikia

Apicultura Wiki

Apicultura în România

Talk0
296pages on
this wiki

Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai vechi tradiţii. Tracii şi dacii, strămoşi ai poporului român, se ocupau cu creşterea albinelor de la care obţineau miere, ceară şi alte produse apicole.

Din punct de vedere caloric 1 kg de miere de albine are 3 200 Kcal, reprezentând echivalentul a câte 0,4 kg unt, 1,45 kg pâine, 1 kg orez, 2,37 kg carne vită, 3,93 kg peşte, 4,73 kg lapte vacă.

Produse apicole Edit

Ceara serveşte la confecţionarea fagurilor artificiali şi ca materie primă în industriile electrotehnică, electronică, optică, cosmetică, farmaceutică, a lacurilor şi vopselelor etc.

Celelalte produse: polenul, propolisul, lăptişorul de matcă, apilarnilul şi veninul sunt extrem de apreciate pentru proprietăţile lor terapeutice. Contribuţia albinelor la creşterea producţiilor de fructe, seminţe şi legume se dovedeşte extrem de importantă datorită polenizării plantelor entomofile şi rolului albinelor de adevărat barometru al cunoaşterii gradului de stabilitate ecologică în natură. Valoarea sporurilor de recoltă ca urmare a polenizării plantelor cu ajutorul albinelor întrece de 10 - 15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine. Pimentel arăta că circa 20 000 de specii de plante depind de albine pentru polenizare. Datorită efectului de cascadă dat de polenizarea plantelor există unele aprecieri că aproximativ 10% din producţiile de lapte şi carne depind, într-un anumit fel, de munca albinelor - bovinele şi ovinele transformând materia vegetală obţinută în urma polenizării de către albine.

Istoria apiculturii în România Edit

Diferitele izvoare arată că pe teritoriul vechii Dacii apicultura căpătase o mare dezvoltare. Xenofon (430-355 Î.Hr.) în lucrarea “Anabassis”arăta că “hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte simplu sau preparat şi foarte puţină carne, căci credinţa în Zamolxes îi oprea”. Naturalistul roman Aellianus (sec.III Î.Hr.) în lucrarea “De natura animalium” arăta că daco-geţii creşteau albine pentru miere şi ceară, iar prisosul îl vindeau - fagurii cu miere formau un articol de seamă al comerţului şi economiei casnice. Polibiu din Megalopolis (207-127 Î.Hr.), geograf şi istoric arăta în lucrarea sa “Istoria pragmatică” că în regiunile pontice se exportau din teritoriile de la Dunăre miere, ceară şi vinuri felurite.

Alexandru Xenopol în “Istoria românilor” arăta că dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cea a albinelor. Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan şi alte personalităţi arătau că în schimburile comerciale daco-geţii ofereau grâu, miere, ceară de albine şi piei de animale. În timpul stăpânirii romane apicultura a luat o nouă dezvoltare prin introducerea unor metode noi aduse de romani în creşterea albinelor. Despre dezvoltarea apiculturii în Ţările Române nu se găsesc informaţii scrise decât spre sfârşitul evului mediu. Numeroase izvoare arată că pentru dezvoltarea albinăritului au fost acordate o serie de privilegii pentru negoţul cu ceară, scutirea de vămi, donaţii gratuite pentru “locuri de prisacă”, precum şi numeroase urice şi hrisoave legate de stupi, miere şi ceară, acordate în special domeniilor mănăstireşti.

In secolul al XVIII-lea, conform documentelor epocii, în Moldova şi Muntenia existau peste un milion de stupi. O statistică din 1763 menţionează existenţa la acea dată în Moldova a 670 000 stupi. Moldova, caracterizată prin condiţii pedoclimatice deosebite ce favorizează existenţa unei baze melifere bogate şi diversificate, are o tradiţie în creşterea albinelor încă din cele mai vechi timpuri. Suprafeţe extinse împăturite oferă albinelor surse abundente de nectar şi mană pentru realizarea unor producţii apreciabile de miere de calitate foarte bună. Odată cu dezvoltarea economică a acestei regiuni, în jurul marilor aşezări urbane, dar şi a celor rurale bine consolidate, s-au înfiinţat culturi agricole care pe lângă scopul agricol principal constituie o valoroasa sursă pentru completarea producţiei de miere alături de zonele forestiere de interes melifer.

Mierea Edit

Prin dezvoltarea chimiei, biologiei, medicinii şi cu ajutorul tehnicii moderne de laborator, s-au creat condiţii pentru cercetarea fizice şi chimice a mierii. S-a constatat că mierea de albine este unul din produsele cele mai complexe din punct de vedere biologic, în compoziţia căreia s-au descoperit substanţe foarte importante pentru organismul uman. Acest fapt sporeşte mult importanţa mierii în alimentaţia omului, comparativ cu orice alt produs alimentar. Compoziţia chimică, precum şi importanţa mierii pentru organism sunt determinate de natura ei. În funcţie de metoda de obţinere a mierii, se deosebeşte: mierea în faguri şi mierea extrasa din faguri prin centrifugare sau prin presare. Mierea de albine a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri de către toate civilizaţiile care o foloseau datorită proprietăţilor sale nutritive şi curative, atât pentru uz intern, cât şi pentru uz extern.

Precursorul mierii este nectarul florilor care este recoltat de către albine, fluturi, diferite insecte şi alţi polenizatori. Compoziţia nectarului din plante este variabilă de la o specie la alta, precum şi de la o localizare geografică la alta. Spre exemplu, nectarul provenit de la plantele care au ca polenizatori păsările, tinde să aibă un conţinut mai scăzut în acizi organici, decât cel care provine de la plantele entomofile şi care este deci, preferatul insectelor. Mierea rezultată din prelucrarea nectarului plantelor care au fost stropite cu diferite substanţe chimice, conţine urme ale acestor otrăvuri cu care s-a făcut stropirea, la fel ca şi produsele obţinute prin tehnologii superioare de fabricaţie. Mierea provenită de la albinele hrănite cu sirop de zahăr este deficitară în elemente minerale şi substanţe nutritive, fiind un produs de o calitate inferioară şi este din toate punctele de vedere un produs artificial lipsit ele proprietăţi curative.

Mierea de mană este superioara, din toate punctele de vedere mierii de nectar încălzite datorită conţinutului ridicat în enzime. Supraîncălzirea mierii, precum şi diferitele tratamente termice, duc la distrugerea acestor enzime. Mierea de mană este bogată deopotrivă atât în antioxidanţi enzimatici, cât şi non-enzimatici, inclusiv catalaze, acid ascorbic şi flavonoide. O substanţă flavonoidă unică, pinocembrin, este prezentă în cantităţi mari atât în propolis, cât şi în miere. Alte flavonoide care se regăsesc în miere sunt: pinobanksin, chrysin, galangin şi quercetină. Proprietăţile antimicrobiene ale acestora sunt prodigioase pentru îngrijirea, rănilor provocate de arsuri şi de razele solare.

Vitaminele care se regăsesc în miere sunt: B1, B2, B3, B4, B5,. piridoxina (vit B6), cianocobamida (vii Bl2), acizi foliei, acid ascorbic (vit. C), vitamina A, vitamina D, tocoferol (vit. E) şi urme de vitamina K, Aceste vitamine sunt în cantităţi foarte reduse, de aceea mierea nu este o sursa de vitamine, Astfel pentru, satisfacerea necesarului de vitamina C exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum zilnic între 2,5 - 3 kg miere.

Mineralele care se regăsesc în miere sunt: calciu, cupru., fier, magneziu, mangan, fosfor, potasiu, sodiu, zinc etc., acestea variază între 0,25-0,50 %, maxim pentru mierea de flori şi până la maxim 0,85 % pentru mierea de mana. Aceeaşi remarca de la vitamine se poate face şi în cazul mineralelor, astfel pentru asigurarea necesarului zilnic de minerale exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum între 0,5 — 1,5 kg miere. Conţinutul în elemente minerale esenţiale participă la valoarea nutritivă a mierii şi este unul din factorii care influenţează culoarea mierii. Substanţele zaharoase conţinute în principal de nectarul florilor şi depozitate în faguri de către albine nu trebuie să conţină substanţe străine cum ar fi: fragmente de insecte, frunze, etc. Mierea maturată este aceea care se scurge din faguri. Ca şi ceara de albine, mierea este un produs preţios, apicultorii folosesc extractorul centrifugal modern care separă mierea de faguri după ce aceştia sunt în prealabil descăpăciţi cu ajutorul unui cuţit foarte bine ascuţit. Mierea centrifugată este mai pură decât cea obţinută prin alte metode. O miere de o calitate inferioară se obţine prin presarea fagurilor, iar dacă este implicată şi încălzirea, produsul rezultat este şi mai impurificat.

În stare iniţială, mierea este fluidă dar după o perioadă de depozitare au loc procese incipiente de cristalizare în masa de miere, până la cristalizarea completă. Culoarea ei este de obicei, galbenă, iar ocazional poate avea nuanţe de brun, roşiatic sau aproape incolor. Mierea este alcătuită in principal din glucide şi apă. Cele mai multe sortimente de miere au aproximativ 82,4 % glucide şi 17,1 % apă. Glucidele preponderente sunt fructoza (38,2 %) şi glucoza (31,3 %) care sunt hexoze ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către organism. Alte glucide prezente în miere sunt: maltoza (7,3 % în mierea de nectar şi respectiv 10,3 % în mierea de mană) care este o diglucidă compusă din două molecule de glucoză, zaharoza (max. 5 % în mierea de nectar şi respectiv max. 10 % în mierea de mană) este o diglucidă compusă dintr-o moleculă de glucoză şi una de fructoză, celelalte glucide identificate sunt în cantităţi mai reduse (izomaltoza, turanoza, maltuloza, nigeroza, leucroza, metezitoza, erloza, kestoza etc), dar acestea nu se regăsesc niciodată toate împreună (Crane E., 1980). Mierea mai conţine acizi organici (0,57 % o cantitate mică de proteine (0,15 - (0,70 %), precum şi cantităţi mici de alte componente cum ar fi pigmenţii, substanţele aromatizante, coloizii şi vitaminele constituind în total aproximativ 2,2 % din totalul componentelor.

Ca aliment mierea este o sursă gustoasă de carbohidraţi, uşor digestibilă, naturală şi care furnizează rapid energie. Mierea este un aliment puternic energetic, 310 calorii/100 g şi ocupă un volum redus, reprezintă o valoare nutritivă excepţională, astfel: 1 kg miere echivalează cu 3 l de lapte, 30 banane, 50 oua sau 12 kg carne. Pe lângă gustul său plăcut şi compoziţia sa nutritiva, mierea are şi o serie de proprietăţi. Conţinutul scăzut în apă este una din caracteristicile cele mai importante ale mierii deoarece aceasta influenţează proprietăţile de păstrare, consistenţa şi rata granulaţiei. Mierea este higroscopică şi absoarbe apa din atmosferă dacă umiditatea relativă a aerului depăşeşte 60 %, de aceea condiţiile de depozitare a mierii trebuie să fie în consecinţă. Cu toate acestea, higroscopicitatea este una din trăsăturile esenţiale care dau mierii calitatea da a fi utilizată în patiserie, produsele îndulcite cu miere îşi păstrează umiditatea un timp mai îndelungat.

Umiditatea scăzută constituie o parte importantă din sistemul care protejează mierea de atacul microorganismelor. Natura hiperosmotică a mierii (datorită conţinutului ridicat de glucide şi scăzut de apă) inhibă creşterea şi dezvoltarea bacteriilor şi a drojdiilor prin deshidratarea şi omorârea acestora, prin desicaţie. Aciditatea ridicată a mierii joacă de asemenea un rol importam în sistemul de prevenire a creşterii bacteriilor. pH-ul mierii poate varia între 3,2 - 4,5 (cu o medie de 3,9) fiind impropriu atacului majorităţii bacteriilor. Albinele adaugă enzima glucozoxidază în miere, aceasta reacţionează cu glucoza producând acidul gluconic care este responsabil de pH-uI scăzut al mierii. De asemenea, enzima inhibină reacţionează cu fructoza producând apa oxigenată cu efect sterilizator.

Enzimele sunt cele mai importante şi mai interesante componente ale mierii. Ele nu pot fi dozate, dar participă la conversia nectarului şi a manei în miere şi servesc drept indicatori sensibili cu privire la tratamentele la care a fost supusă mierea. Deşi rolul enzimelor nu a fost încă descoperit în dieta oamenilor, activitatea enzimatică contribuie la ridicarea valorii biologice a mierii. Literatura de specialitate prezintă un întreg spectru de proprietăţi fizico-chimice ale mierii provenite din diferite regiuni geografice şi având origini botanice diferite (Yilmaz and Yavuz, 1999; Caroli et al, 1999; Kump et al, 1996).

Astfel, un borcan ce conţine 1 kg de miere reprezintă pentru o albină culegătoare aproximativ 200 zile de-lucru şi 40 000 km parcurşi pentru a culege nectarul de la 800.000 de flori (MichaudB., 2000) ! Prin definiţie, mierea este un produs în întregime natural care nu conţine nici aditivi, nici substanţe conservările. Data indicată pe borcane este un indice de prospeţime, mierea poate îi conservată timp de mai mulţi ani păstrându-şi aroma şi calităţile gustative iniţiale. Conform legislaţiei europene, simplul cuvânt „miere" pe ambalaj este suficient pentru a asigura consumatorul că produsul este 100 % natural.

Există numeroase izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuţie importantă la creşterea recoltelor prin polenizare.

Localităţi din România Edit

În România au existat şi există condiţii naturale favorabile apiculturii şi resurse melifere însemnate. Numeroase localităţi din România au primit denumiri legate de această activitate: Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Ştiubei, Ştiubieni, Prisaca, Prisaca Dornei, Prisacina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.

Judeţul Cluj Edit

Demonstraţia fermierilor de la Cluj

Conform declaraţiei[1] vicepreşedintelui Asociaţiei Crescătorilor de Albine din judeţul Cluj, Costinel Mihăilescu, apicultorii clujeni produc circa 13% din cantitatea totală de miere din România. În anul 2003, în judeţ existau 725 de apicultori care creşteau peste 17.500 de familii de albine şi care au produs 220 de tone de miere, din care 68 de tone au fost exportate.

Personalităţi
Legături externe

Judeţul Maramureş Edit

În anul 2005, existau circa 2.000 de apicultori în judeţul Maramureş. Dintre aceştia doar 700 erau înscrişi în asociaţie. [2]

Judeţul Mureş Edit

Conform declaraţiei din ziarul Bună ziua Ardeal a vicepreşedintelui Asociaţiei Crescătorilor de Albine din judeţul Mureş, Dorin Dogaru, în judeţul Mureş există peste 700 de apicultori.

Legături externe

Judeţul Sălaj Edit

În judeţul Sălaj există 41.500 de familii de albine deţinute de 1.100 de apicultori, conform declaraţiei preşedintelui Asociaţiei Crescătorilor de Albine (ACA) Sălaj, Radu Malan.[3]

Judeţul Suceava Edit

Personalităţi
Legături externe

Judeţul Vaslui Edit

Vaslui stema judetului

Stema judeţului Vaslui

Stema vaslui

Stema oraşului Vaslui

Filiala vasluiană a Asociaţiei Crescătorilor de Albine avea 300 de membri, dintr-un total de 1.700 de apicultori.[4]

Judeţul Vâlcea Edit

În judeţul Vâlcea există aproximativ 2.000 de apicultori şi aproximativ 60.000 de familii de albine, conform declaraţiilor[5] inginerului Petre Moraru, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine, filiala Vâlcea.

Note Edit

  1. Miere din belşug
  2. www.informatia-zilei.ro
  3. www.stirilocale.ro
  4. Conform declaraţiei lui Vasile Puf, directorul Asociaţiei Crescătorilor de Albine Vaslui pentru ziarul Evenimentul din 26 iulie 2001
  5. www.hotnews.ro

Around Wikia's network

Random Wiki